Category Archives: Stricăciuni ale capului

Dansul saboţilor urâţi. Piesă în trei vieţi.

Azi e ca ziua aia. Ziua în care s-a suparat pe mine de 1000 de ori şi până la sfarşitul zilelor lui, am aflat, mai apoi. Ziua aia în care mi-am dorit sa ma strângă de mână, de umeri, de obraji, de nas, de tot atâtea ori de câte s-a suparat pe mine. “Eu plec dacă faci de astea! Rămâneţi voi aici, luate-ar dracu!”  Aşa se întâmplă când îţi începi a treia viaţă. Speri ca aia să fie cea adevărată şi te superi aiurea până la sfârşitul zilelor tale de viaţa 3. Eu eram tristă şi îmi era frică de supararea lui.” Uite aici, e cu 2 metri mai lat ca Champ Elysees.” Căutam oameni trişti in jurul meu. Aşa am observat-o pe femeia aia tristă, probabil cea mai tristă femeie din tot parcul. Poate chiar din tot oraşul. Ea, da, era grozav de tristă şi foarte însărcinată. Îngrozitor de supărată, îmbrăcată in negru, de la varful degetelor de la picioare până la gât. Cu picioarele umflate, îndesate în nişte saboţi urâţi. Sigur cei mai urâţi saboţi din tot parcul, probabil chiar din tot oraşul.  Saboţii ăia pe care-i cumperi când chiar nu-ţi mai poţi îndesa picioarele în alţi pantofi.
Nu eram aşa de tristă, totuşi. Şi el nu era aşa de bun la terminat vieţi. De aia avea deja trei. Poate într-a patra nu o să mai fie suparat. Pe nimeni.

Leave a comment

Filed under Stricăciuni ale capului

Brave, brave, brave…

Nu stiu alţii, dar eu cand ma trezesc, exact în primele cinci minute de la trezire,  sunt extrem de curajoasă. Exact in primele minute, nicio secundă în plus. Dă-mi probleme, dileme, pune-mi întrebări în primele cinci minute şi eu chiar cred că ţi le pot rezolva. Şi poate ţi le şi rezolv. Ideea principală e că încerc, oricât de dificile sunt, şi sunt sigură că le pot rezolva. Sau măcar pe jumătate, că în definitiv, câte poţi face în cinci minute? Mă-ncumet chiar să şi scriu.

Cinci minute mai târziu… Ştii, poate ar trebui să o amân, că totuşi sunt lucruri care nu-şi au rostul făcute, mai bine mâine. Tot curajul meu este împins afară. Oricât de hotărâtă, oricât de curajoasă trebuie să fiu într-o zi, nu pot să ajung la  gradul meu de curaj de dimineaţă. Curajul ăla egoist, nebun, ăla care, cred eu, dacă nu ar dura doar cinici minute ar putea rezolva lumea cu totul. Dimineaţa, cand curajul e încă viu, neamestecat cu evenimentele de peste zi.

Leave a comment

Filed under Stricăciuni ale capului