Aventura mea de dragoste cu Carolina A.

20 de minute şi doua ţigări mai târziu, eram in maşina, într-o formulă de 5 oameni, o perină şi muzică. Către Alba Iulia deci, fara plan, dar cu omul nostru de încredere acolo, pe teren, cu program. Omul nostru din Alba Iulia, gen.
Aşadar, nu putea fi decât de bine.
Faţă de ultima oară în Alba Iulia, de data asta eram aproape convinsă că o să-i supravieţuiesc vremii. Declar cu mâna pe inimă că  sâmbătă, 31 august, 2013, la ora 14:00, la poarta III din Alba Carolina, a fost vremea perfecta pentru luat pranzul la terasă şi plimbat prin cetate. Pentru cine a fost acolo să ştie ca a fost un norocos. Vremea perfectă, rar concept!
Dat fiind faptul că am mers totusi pentru Festivalul Vechii Dileme, am ajuns la conferinţa „“Identitati locale si identitate europeana”, cu Eric Maurice, Iulia Badea Gueritee, Dan Ciolos, Luca Niculescu si moderata de Cristian Ghinea. Eu încă mai diger informaţii, noi si vechi, aşa nu voi opina  in legatură cu subiectele ridicate şi nici cu „locurile comune” abordate. De altfel, foarte comune pe durata conferinţe. Aşadar, fiecare a laut ce a vrut de acolo.
Mai pe la apus, aşa, în aer liber, o uşoară comedie placută. Love Building, cu Dragos Bucur, Dorian Boguta şi Alexandru Papadopol, aflat chiar în primul rând, dragul de el. Filmul parca ar fi pus ceva întrebări, parca n-ar fi pus. Este, aşa cum a şi fost prezentat, o comedie. Draguţa, comodă, cu ceva linii subliniate, facută cu studenţi ai cursurilor de actorie. A urmat „Secvenţe”, dar, pe considerente de frig, a fost abandonat pe la jumatate.
Apoi concerte, concerte, concerte. Vizionate, in cea mai mare parte, de pe fereastra cafenelei Carolina, din faţa băuturilor fierbinţi şi a oamenilor vechi, dar noi.
Din motive de vin de Jidvei, seara s-a incheiat placut, cu discuţii, mustrari pe vină de Cluj, vise cu Chile si Argentina.
In ultima zi de cetăţuit a avut loc dezbaterea „Despre neajunsurile de a fi nou”. Dezbaterea, cu o formă, mai degrabă, de conferinţă, cu Dan C. Mihailescu Si H.R. Patapievici( care, vreau să cred, când era cu Iphone-ul in mână, îşi dădea, de fapt, check in). Doi oameni diferiţi, fundamental asemănători. Da, am învaţat multe. Am ascultat, am aflat, am contrazis, am aprobat, am plecat cu tamplele zvâcnindu-mi. Am notat pe carneţele adunate de prin jur şi mi-am uitat gandurile in Alba Iulia, pe carneţele străine.
Am întârziat la proiecţia scurtmetrajelor, astfel că, atunci când am intrat în Palatul Principilor, Cristina era ghemuita sub masă. Cristina, personaj principal al scurtmetrajului „În acvariu”. M-am ingrozit la „Pastila fericirii” şi am ţinut o micuţă revoluţie, interioară, una scurtă, de 10 minute, alaturi de Mimi Brănescu, în „Betoniera”.
A urmat apoi Fanfare Ciocârlia. Şi ce fanfară! Şi ce saxofon! Şi ce am dansat! Şi cu ei, şi fără ei. Şi în faţa scenei, şi pe stradăzile din jurul pieţei. Şi ce roşu şi ce vesel totul! M-am desparţit atunci, de faţa cu Fanfare Ciocârlia, de faţa cu roşul lor si cu ritmurile alea balcanico-ţigănesco-ciocârleşti de omul meu din Alba Iulia, om care nu ştie cat de Xanax poate sa-mi fie uneori.
Ca fapt divers, pe drum spre Timişoara am vazut probabil cea mai frumoasă atitudine a şoferului faţă cu amenda.

Leave a comment

Filed under I'm a Traveler Baby (So Why Don't You Kill Me)

Dansul saboţilor urâţi. Piesă în trei vieţi.

Azi e ca ziua aia. Ziua în care s-a suparat pe mine de 1000 de ori şi până la sfarşitul zilelor lui, am aflat, mai apoi. Ziua aia în care mi-am dorit sa ma strângă de mână, de umeri, de obraji, de nas, de tot atâtea ori de câte s-a suparat pe mine. “Eu plec dacă faci de astea! Rămâneţi voi aici, luate-ar dracu!”  Aşa se întâmplă când îţi începi a treia viaţă. Speri ca aia să fie cea adevărată şi te superi aiurea până la sfârşitul zilelor tale de viaţa 3. Eu eram tristă şi îmi era frică de supararea lui.” Uite aici, e cu 2 metri mai lat ca Champ Elysees.” Căutam oameni trişti in jurul meu. Aşa am observat-o pe femeia aia tristă, probabil cea mai tristă femeie din tot parcul. Poate chiar din tot oraşul. Ea, da, era grozav de tristă şi foarte însărcinată. Îngrozitor de supărată, îmbrăcată in negru, de la varful degetelor de la picioare până la gât. Cu picioarele umflate, îndesate în nişte saboţi urâţi. Sigur cei mai urâţi saboţi din tot parcul, probabil chiar din tot oraşul.  Saboţii ăia pe care-i cumperi când chiar nu-ţi mai poţi îndesa picioarele în alţi pantofi.
Nu eram aşa de tristă, totuşi. Şi el nu era aşa de bun la terminat vieţi. De aia avea deja trei. Poate într-a patra nu o să mai fie suparat. Pe nimeni.

Leave a comment

Filed under Stricăciuni ale capului

Brave, brave, brave…

Nu stiu alţii, dar eu cand ma trezesc, exact în primele cinci minute de la trezire,  sunt extrem de curajoasă. Exact in primele minute, nicio secundă în plus. Dă-mi probleme, dileme, pune-mi întrebări în primele cinci minute şi eu chiar cred că ţi le pot rezolva. Şi poate ţi le şi rezolv. Ideea principală e că încerc, oricât de dificile sunt, şi sunt sigură că le pot rezolva. Sau măcar pe jumătate, că în definitiv, câte poţi face în cinci minute? Mă-ncumet chiar să şi scriu.

Cinci minute mai târziu… Ştii, poate ar trebui să o amân, că totuşi sunt lucruri care nu-şi au rostul făcute, mai bine mâine. Tot curajul meu este împins afară. Oricât de hotărâtă, oricât de curajoasă trebuie să fiu într-o zi, nu pot să ajung la  gradul meu de curaj de dimineaţă. Curajul ăla egoist, nebun, ăla care, cred eu, dacă nu ar dura doar cinici minute ar putea rezolva lumea cu totul. Dimineaţa, cand curajul e încă viu, neamestecat cu evenimentele de peste zi.

Leave a comment

Filed under Stricăciuni ale capului